Decizie istorică a Curţii de Justiţie a UE. Palmă dată judecătorilor CCR care au contestat supremaţia dreptului UE

0
191

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a hotărât că judecătorii naţionali sunt independenţi faţă de deciziile Curţilor Constituţionale dacă acestea contravin dreptului Uniunii Europene, putând să nu le aplice fără riscul de a fi anchetaţi disciplinar, se arată într-un comunicat al CJUE, prezentat integral pe epochtimes-romania.com. 

Mai mult, în documentul citat, CJUE a reiterat că recomandările adresate României de către Comisia Europeană, în cadrul MCV, au caracter obligatoriu.

Iată câteva dintre argumentele CJUE, potrivit G4Media.

* Dreptul european are întâietate în faţa dreptului naţional, dacă deciziile CCR contravin dreptului european;

* Interesele financiare ale UE nu pot fi lăsate neprotejate ca urmare a aplicării unor decizii CCR care contravin dreptului european;

* Apare riscul de prescripţie în dosarele penale ca urmare a aplicării unor decizii CCR care contravin dreptului european;

* Instanţele nu pot lăsa neapărate interesele financiare ale Uniunii Europene prin aplicarea unor decizii ale unor Curţi Constituţionale lipsite de independenţă politică.

Potrivit sursei citate, decizia Curţii de Justiţie a UE a fost luată în mai multe cazuri, printre care şi cele în care Înalta Curte a întrebat CJUE dacă poate lăsa neaplicate deciziile CCR privind aşa-zisa nelegală compunere a completurilor de 3 şi 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Redăm în continuare comunicatul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, publicat marţi, 21 decembrie, pe site-ul www.curia.europa.eu.

„Hotărârea în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C- 379/19 DNA- Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia «Forumul Judecătorilor din România », C-811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC

Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale în măsură în care aceasta, coroborată cu dispoziţiile naţionale în materie de prescripţie, creează un risc sistemic de impunitate

Supremaţia dreptului Uniunii impune ca judecătorii naţionali să aibă puterea să lase neaplicată o decizie a unei curţi constituţionale care este contrară acestui drept, în special fără a fi expuşi riscului de a le fi angajată răspunderea disciplinară

Prezentele cauze se înscriu în contextul reformei justiţiei în domeniul luptei împotriva corupţiei din România, care a făcut deja obiectul unei hotărâri anterioare a Curţii. Această reformă face obiectul unei monitorizări la nivelul Uniunii Europene din anul 2007, în temeiul mecanismului de cooperare şi de verificare instituit prin Decizia 2006/928 cu ocazia aderării României la Uniune (denumit în continuare „MCV”).

În cadrul acestor cauze, se ridică problema dacă aplicarea jurisprudenţei rezultate din diferite decizii ale Curţii Constituţionale a României (România), referitoare la normele de procedură penală aplicabile în materie de fraudă şi de corupţie, este susceptibilă să încalce dreptul Uniunii, în special dispoziţiile acestui drept care urmăresc protejarea intereselor financiare ale Uniunii, garanţia de independenţă a judecătorilor şi valoarea statului de drept, precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii.

În cauzele C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România, denumită în continuare „ÎCCJ”) a condamnat mai multe persoane, inclusiv foşti parlamentari şi miniştri, pentru infracţiuni de evaziune fiscală privind TVA-ul, precum şi de corupţie şi de trafic de influenţă, în special în legătură cu gestionarea unor fonduri europene. Curtea Constituţională a anulat aceste decizii ca urmare a compunerii nelegale a completurilor de judecată, pentru motivul că, pe de o parte, cauzele cu privire la care ÎCCJ s-a pronunţat în primă instanţă ar fi trebuit să fie judecate de un complet specializat în materie de corupţie şi, pe de altă parte, că, în cauzele în care ÎCCJ s-a pronunţat în apel, toţi judecătorii completului de judecată ar fi trebuit să fie desemnaţi prin tragere la sorţi.

În cauza C-379/19, au fost formulate acţiuni penale la Tribunalul Bihor (România) împotriva mai multor persoane acuzate de infracţiuni de corupţie şi de trafic de influenţă. În cadrul unei cereri de excludere a unor mijloace de probă, această instanţă se confruntă cu aplicarea unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţională colectarea de probe în materie penală efectuată cu participarea Serviciului Român de Informaţii, determinând excluderea retroactivă a probelor în discuţie din procedura penală.

În aceste contexte, ÎCCJ şi Tribunalul Bihor au solicitat Curţii să se pronunţe cu privire la conformitatea acestor decizii ale Curţii Constituţionale cu dreptul Uniunii. Mai întâi, Tribunalul Bihor ridică problema caracterului obligatoriu al MCV şi al rapoartelor întocmite de Comisie în cadrul acestui mecanism. În continuare, ÎCCJ ridică problema unui eventual risc sistemic de impunitate în materie de luptă împotriva fraudei şi a corupţiei. În sfârşit, aceste instanţe solicită de asemenea să se stabilească dacă principiile supremaţiei dreptului Uniunii şi independenţei judecătorilor le permit să lase neaplicată o decizie a Curţii Constituţionale, chiar dacă, în temeiul dreptului român, nerespectarea de către magistraţi a unei decizii a Curţii Constituţionale constituie o abatere disciplinară.

Aprecierea Curţii

Caracterul obligatoriu al MCV

Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudenţa sa rezultată dintr-o hotărâre anterioară, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România. Astfel, actele adoptate înainte de aderare de instituţiile Uniunii sunt obligatorii pentru România de la data aderării sale. Aceasta este situaţia Deciziei 2006/928, care este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu. România este astfel ţinută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie.

Obligaţia de a prevedea sancţiuni efective şi disuasive pentru infracţiunile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie

Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale care conduce la anularea hotărârilor pronunţate de completuri de judecată nelegal compuse, în măsură în care aceasta, coroborată cu dispoziţiile naţionale în materie de prescripţie, creează un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie.

Mai întâi, chiar dacă normele care guvernează organizarea justiţiei în statele membre, în special cea referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie de fraudă şi de corupţie, intră în principiu în competenţa statelor respective, Curtea aminteşte că acestea sunt totuşi ţinute să respecte obligaţiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.

Printre astfel de obligaţii figurează combaterea oricărei activităţi ilegale, care cuprinde infracţiunile de corupţie care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective. În ceea ce priveşte România, obligaţia menţionată este completată de obligaţia acestui stat membru, care rezultă din Decizia 2006/928, de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt.

Cerinţa de efectivitate care decurge din aceasta se extinde în mod necesar atât la urmărirea şi la sancţionarea acestor infracţiuni, cât şi la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări efective a sancţiunilor pentru infracţiunile de fraudă care aduce atingere acestor interese şi de corupţie în general, ele nu ar putea fi efective şi disuasive. În continuare, Curtea arată că îi incumbă în primul rând legiuitorului naţional sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta că regimul procedural aplicabil infracţiunilor menţionate nu prezintă un risc sistemic de impunitate. Cât priveşte instanţele naţionale, acestea trebuie să lase neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive.

În speţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în discuţie are drept consecinţă ca respectivele cauze de fraudă şi de corupţie trebuie să fie rejudecate, dacă este cazul, de mai multe ori, în prima instanţă şi/sau în apel. Având în vedere complexitatea şi durata sa, o astfel de rejudecare are în mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupţie, Curtea aminteşte că, ţinând seama de obligaţiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea şi practica naţionale în această materie nu pot avea drept consecinţă prelungirea duratei anchetelor privind infracţiunile de corupţie sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupţiei. Pe de altă parte, ţinând seama de normele naţionale de prescripţie, rejudecarea cauzelor în discuţie ar putea conduce la prescrierea infracţiunilor şi ar putea împiedica sancţionarea, în mod efectiv şi disuasiv, a persoanelor care ocupă cele mai importante poziţii în statul român şi care au fost condamnate pentru săvârşirea în exercitarea funcţiilor lor a unor fapte de fraudă gravă şi/sau de corupţie gravă. Prin urmare, riscul de impunitate ar deveni sistemic pentru această categorie de persoane şi ar repune în discuţie obiectivul combaterii corupţiei la nivel înalt.

În sfârşit, Curtea aminteşte că obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate. Or, cerinţele care decurg din acest articol nu împiedică o eventuală neaplicare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la specializarea şi la compunerea completurilor de judecată în materie de corupţie.

Garanţia de independenţă a judecătorilor

Dreptul Uniunii nu se opune ca deciziile Curţii Constituţionale să fie obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca independenţa acestei curţi, în special faţă de puterile legislativă şi executivă, să fie garantată. În schimb, acest drept se opune ca răspunderea disciplinară a judecătorilor naţionali să fie angajată prin orice nerespectare a unor asemenea decizii.

În primul rând, din moment ce existenţa unui control jurisdicţional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept, orice instanţă chemată să aplice sau să interpreteze dreptul Uniunii trebuie să îndeplinească cerinţele unei protecţii jurisdicţionale efective. Pentru această, independenţa instanţelor este primordială. În acest sens, judecătorii trebuie să se afle la adăpost de intervenţii sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independenţa. În plus, conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcţionarea unui stat de drept, independenţa instanţelor trebuie în special să fie garantată faţă de puterile legislativă şi executivă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here